Resemnarea

Când ne-am întâlnit, ştiai atât de multe despre mine... .

Eu nu știam nimic despre tine.

Îţi sorbeam cuvintele din gură, şi-am crezut fiecare vorbă ce ai rostit.

Şi m-am îndrăgostit de un om deștept, independent, înțelegător, bun cunoscător al naturii umane, sincer, deschis, iubitor, descurcăreț, veșnic deschis noilor învățăminte, organizat, ordonat, etc.

M-am speriat de cât eram de asemănători. Chiar am avut dubiul că suntem gemeni... şi am fugit crezând că nu sunt preparată pentru o iubire ce putea să fie pentru totdeauna... .

Am stat departe mult timp, dar n-am reuşit să mi te scot din minte.

Erai mai mult decât aş fi putut visa vreodată şi am simţit că sunt injustă cu mine... cu tine.

Iubirea între două persoane care se aseamănă atât de mult este extrem de rară.

Şi timid te-am căutat.

Mi-ai destăinuit că şi tu visai la mine, dar ai vrut să respecţi voinţa mea.

Şi te-am iubit şi mai mult. M-am aruncat în vâlvătaia iubirii, fără să am cea mai mică bănuială, frică... .

Dar m-am lovit de un zid de ciment armat. Chiar din primele zile mi-ai arătat o altă persoană, complet în opoziţie cu aceea pe care cu atâta patimă ai descris.

Am crezut c-am înnebunit... atât de mare a fost şocul.

Dar te iubeam mai mult decât orice. Simţeam că mă iubeşti la fel şi te-am rugat, te-am implorat şi apoi AM îndrăznit să pretind să fii cum te-ai descris.

Îţi spusesem cu claritate că niciodată nu aş putea să am o relaţie decentă cu un om ca toţi oamenii.

Însă tu nu m-ai auzit, sau nu ai dat nicio importanţă dorinţelor/cunoştinţelor mele.

Întâi ai încercat să-ţi justifici dependenţele cu scuze absurde:

--- „Ce dacă joc pe calculator/mobil, o fac ca să mă relaxez şi numai până câştig! Toţi prietenii mei joacă! Părinţii mi-au dăruit primul calculator şi m-au învăţat să joc. Nu au văzut niciodată o problemă în asta. Ce vrei? Eşti absurdă. NU VREI să înţelegi!”

--- „Cu ce te deranjează pe tine că ai miei fac totul pt mine. Că stau la dipoziţia mea zi şi noapte? Aşa fac toţi vecinii. Mă iubesc, este natural. Aşa se face-n lumea mea...”

--- „Ce dacă văd defectele altora şi judec, aşa fac şi ei? Ce este greşit în asta?!”

Eşti arogant, lăudăros, imatur, complet dependent de ai tăi, incapabil să-ţi găseşti o pereche de şosete în casa-n care locuieşti SINGUR, deloc deschis învăţămintelor, încăpăţânat, irascibil.

Exact opusul a cum te-ai descris. 

--- Cum ai putut să mă minţi în halul acesta? De ce, ce ţi-am făcut??!

Şi-atunci m-ai acuzat că nu te văd prin ochii tăi, al părinţilor, al vecinilor, rudelor, colegilor. Că sunt absurdă. Că nu înţeleg... .

Şi m-am simţit atât de umilită, îndurerată, folosită, minţită, luată de proastă, jucată pe degete... .

Am vărsat infinite lacrimi amare.

Dar TE IUBEAM cu atâta disperare. Eram pierdută... Am încercat să-ţi vorbesc, să te fac să înţelegi că nu pot accepta aşa ceva.
--- Nu mă pot resemna să-ţi accept toate lipsurile cu surâsul pe buze, cum au făcut ai tăi toată viaţa lor. Eu ştiu ce vreau, ştiu ce pot, ştiu ce am de oferit, ştiu CE MERIT!

Te-am implorat să înveţi să fii mai deschis, mai onest cu tine însuţi.

Dar n-ai făcut-o.

Şi am plecat. M-ai ajutat să-mi fac valiza, ba chiar m-ai condus acasă, luându-mi cu ciudă cheia ce-mi dădusei cu atâta bucurie... Dar n-am putut să stau departe, m-am întors cu botul pe labe, ca un câine vinovat.

Şi te-ai simţit irezistibil, un zeu.

O zi m-ai făcut să mă simt iubită. A doua zi ai început să fii acela pe care l-a plăsmuit lumea în care trăieşte.

Te-am implorat din nou să mă ajuţi, să mă laşi să te-nvăţ, dacă nu ştii cum se comportă oamenii.

Dar ai refuzat categoric:

--- „Cine eşti tu să mă judeci? Sunt mai bun decât alţii. De ce nu vrei să vezi?! Ştiu destule, nu am nevoie să învăţ nimic.”

--- Nu am zis că nu eşti mai buni decât mulţi, dar nu eşti bun pentru mine. Nu eşti cum te-ai descris! Nu ştii nimic despre o relaţie, despre femei, despre natura umană. TE ROG. Permite-mi să te-nvăţ! Pentru tine, pentru mine. Din respect pentru iubire. Dacă mă iubeşti, o vei face.

Ai refuzat cu extremă aroganţă şi prezumţie.

N-am putut să suport şi am plecat din nou.

De data asta ai venit tu după mine. Rugându-mă să-ţi dau o altă şansă. Mi-ai jurat că o să te schimbi, că o să fii omul pe care l-ai descris, că o să-mi dai ce mi-ai promis. M-ai asigurat că atunci când îţi pui ceva în cap, reuşeşti. 

Atât am aşteptat... m-am întors încrezătoare simţindu-mă recunoscătoare şi iubită.

Din nou, o seară ai fost omul ce mi-ai descris. A doua zi te-ai întors să fii cum te-au plăsmuit părinţii tăi, societatea, vecinii, prietenii. Nu te-ai străduit DELOC. 

Şi iar am plecat.... de câte ori?!

Amândoi epuizaţi, dar amândoi fermi pe poziţii.

Însă eu... eu am cerut să fii omul MINUNAT pe care l-ai descris. Acela care era conştient de calităţile mele, acela care preţuia înclinaţiile mele şi le susţinea.

Tu... mi-ai impus să te accept aşa cum eşti... că eşti mai bun ca ceilalţi. Să ignor faptul că nu dai un leu pe talentele mele, că nu mă respecţi şi nu ai pic de consideraţie pentru munca, experienţele, cunoştinţele mele, că nu mă susţii DELOC, că nu mă vezi aşa cum sunt!

--- „Părinţii mă iubesc şi mă preţuiesc pentru ceea ce sunt. Colegii mă respectă, prietenii mă admiră... De ce nu poţi să o faci şi tu?”

Nu am putut, şi numai Dumnezeu ştie cât am încercat. Au fost diferenţe prea mari între noi:
Tu ai avut totul pe tavă, eu am muncit zi şi noapte pentru fiecare lucru ce am.

Habar nu ai pe ce lume trăieşti, ce-nseamnă suferinţa, sacrificiul, umanitatea, IUBIREA! Tu nu ştii să dai, ştii doar să primeşti!
Şi ştii ce m-a condus aproape-n pragul nebuniei: nu faptul că nu ştii cine eşti, dar CĂ NU VREI SĂ ŞTII! Îţi ajunge părerea părinţilor niciodată imparţiali, obiectivi. Părerea prietenilor oportunişti, părerea fetelor disperate. Părerea unei persoane care a învăţat zeci de ani să fie realistă, nu are nicio valoare pt tine.
Cât timp ai tăi îţi vor sta la dispoziţie, niciodată nu vei fi conştient de adevărata ta valoare. Însă nimic nu durează o eternitate. odată şi-odată te vei trezi la realitate, însă va fi PREA târziu. Vei fi irosit întreaga viaţă crezând în minciuni spuse din iubire.

A trebuit să ajung la singura concluzie posibilă şi ţi-am zis deznădăjduită:

Dacă trebuie să mă resemnez, mă resemnez să trăiesc FĂRĂ tine. 

Te rog, daca ai apreciat, poti lasa un semn (like, share, comment), sau te astept pe Facebook, si pe celelalte bloguri ale mele: Eu merit, Gusturile nu se discuta. Iar daca citesti in engleza, arunca o privire pe While I breathe, I hope si pe LinkedIn. Te astept cu mult drag. 

Multumesc, om cu suflet.